Mircea Lucescu, figura emblematică a fotbalului românesc cunoscută sub numele de „Il Luce”, ascunde în spatele succesului internațional o poveste marcată de lipsuri și o ambiție ieșită din comun. Înainte de a deveni tehnicianul care a dominat campionatele din Turcia sau Ucraina, actualul selecționer a fost un copil care visa la performanță jucând cu o minge din cârpă.

„Iubesc foarte mult fotbalul, intotdeauna mi-a plăcut să dau totul”, a mărturisit Mircea Lucescu, conform unei retrospective publicate de Observator News. Originea sa este una modestă, crescând într-o familie cu posibilități limitate, imediat după cel de-Al Doilea Război Mondial.

„M-am născut într-o familie foarte săracă, tata se intorsese de pe front, s-a întors rănit din război. Tata era analfabet. Eu aveam 5 ani şi împreună cu el am învăţat literele. El a făcut doar 4 clase. A fost grădinar, infirmier. A fost atât de mândru că lumea mă aplauda… şi mama infirmieră la spital, acolo s-au şi cunoscut. Doar eu din familie am reuşit să fac şcoală”, și-a amintit legendarul antrenor.

Copilăria lui Lucescu s-a desfășurat într-o baracă, alături de alți patru frați. Lipsurile erau atât de mari încât încălțămintea era folosită la comun, aspect confirmat și de fiul său, Răzvan Lucescu: „Erau 4 băieţi şi o fată. Pe perioada iernii aveau 2 perechi de tenişi la 4 băieţi, iar el ca să iasă afară să joace fotbal, făcea lecţiile celorlalţi fraţi şi ieşea afară la fotbal. A plecat de jos, de la zero”.

Setea de cunoaștere și dorința de a accede la o altă lume l-au determinat pe tânărul Mircea să învețe limba franceză singur, folosind benzi desenate cu spioni. Acesta asocia succesul cu simbolurile luxului din acele povești, mărci precum Mercedes-Benz sau Patek Philippe devenind obiective pe care ulterior le-a atins prin muncă. „Am visat atât de mult să am şi eu aceste trei lucruri. Şi le-am avut… nu doar unul, enumeră ceasurile”, a declarat acesta.

Pe lângă cariera sportivă, viața personală a lui Mircea Lucescu este definită de stabilitate. Acesta este căsătorit de aproape șase decenii cu Neli, pe care a cunoscut-o în studenție. „La cămin ne-am întâlnit, la cantina studenţească. Ne-am urcat într-un tramvai, ne-am uitat aşa unul la altul, cand ea a coborât, cu toate că eu nu trebuia să cobor, am coborât şi eu. I-am zis că o ajut să ducă bagajul”, povestește Lucescu despre începutul relației lor.

În ceea ce privește relația cu Neli, antrenorul a explicat echilibrul dintre ei: „Ne-am înţeles normal, perfect, eu sunt Leu, ea e Rac, ea face pasul înapoi, eu înaninte, ea mă mai trage inapoi când… enorm, s-a adaptat, nu aveam nicio legătură cu fotbalul, cu sportul”. Totodată, acesta a subliniat importanța suportului primit: „Familia ajută foarte mult în evoluţia ulterioară a vieţii tale. Eu n-am simţit în niciun moment că nu m-am ocupat de familie. Familia n-a simţit în niciun moment că am fost departe de ei”.

Educația a reprezentat un pilon central în filosofia sa de viață și de antrenorat. Absolvent al Academiei de Studii Economice, Lucescu a încercat mereu să le insufle jucătorilor săi nevoia de cultură, ducându-i la teatru sau încurajându-i să urmeze studii superioare. „Totul pleacă de la educaţie. jucătorii sunt aşa cum îi creşti. Eu cred că ăsta e aspectul cel mai important al echipei”, susține „Il Luce”.

Chiar și în privința fiului său, Răzvan, Mircea Lucescu a fost precaut la început, încercând să îl protejeze de presiunea uriașă a numelui său. Deși inițial l-a îndrumat spre alte sporturi, Răzvan a reușit să își demonstreze valoarea prin ambiție. „Cu Răzvan e o poveste. Când eu eram jucător, el a vrut să se facă fotbalist. Şi eu am spus nu. Îi spuneam că lumea nu o să aibă răbdare şi o să vrea ca el la 16 ani să fie ca tatăl lui la 30 de ani. Este imposibil. L-am trimis la tenis, schi, la 4 dimineaţa pleca singur din Gara de Nord la 14 ani cu schiurile. Dar a avut o asemenea ambiţie că n-a fost un jucător înalt, dar aşa de bine s-a antrenat şi a apărat la nivel foarte bun”, a precizat Mircea Lucescu.

Astăzi, ajuns la vârsta de bunic și străbunic, antrenorul privește spre trecut cu recunoștință, fără a uita momentele în care ungea propria servietă cu untură pentru a arăta mai îngrijită. „Eu vreau să am nostalgii, nu regrete!”, și-a încheiat Mircea Lucescu confesiunea.